Ieri, după ce pe la ora 12 am fumat prima și singura țigară din ziua respectivă, m-am hotărât să fiu convins că din acel moment nu voi mai fuma. De fapt și de drept, acesta este primul pas ce trebuie făcut. Trebuie să lucrăm puțin la noi și cu noi pentru a accepta această decizie care are multe implicații psihologice și chiar de ordin social, ca orice viciu de altfel. Și asta am și făcut, fără să detaliez prea mult în acest moment, dar voi reveni către toate aspectele.
De fumat mă reapucasem în martie 2019, într-un Frankfurt frustrant de rece și ploios, când mi-am luat primul pachet de țigări după o pauză de un an. Mă mai lăsasem și înainte, chiar am rezistat vreo 4 ani fără să mă ating de nimic fumegând, dar ceva mi-a dat ghes să mă scufund din nou în aburii de tutun.
Concluzionând expozeul, asta e a treia oară când mă las sau, mă rog, sper să reușesc să mă las. Am 45 de ani acum, am început să fumez, mai mult să pufăi de fapt, prin liceu. Ai mei fumau într-o veselie, la fel ca si acum, așa că aveam acces deplin la fumatul în casă pe care îl și practicam cu succes. Prima oară cănd m-am lăsat de fumegat a fost pe la vreo 35 de ani și a fost cel mai greu, dar despre asta voi povesti cu altă ocazie.
Acum, sunt fericit că au trecut 24 ore de la ultima țigară. Să vedem daca rezist primele trei zile (mai am încă două), care sunt cele mai critice în mărețul proces de renunțare la un obicei neinteresant când nu îl practici sau când te-ai hotărât să n-o mai faci. 😉
